Operată de Sfântul Nectarie de Eghina

Deşi aproape contemporan cu noi, Sfântul Ierarh Nectarie este deja unul dintre cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi sfinţi al românilor. Mărturii privind minunile pe care le-a făcut Sfântul în ultimii ani sunt nenumărate. Între ele povestea minunatei supravieţuiri a Mariei Manolache. Interviul cu ea şi cu soţul său Mihail a fost luat de către Danion Vasile.

- În 2001, după zece ani de stat în Grecia, la muncă, am zis să mergem acasă. Tatăl meu era foarte bolnav. Era pe moarte. La întoarcerea înapoi, am fost avertizată că n-o să ajung în Grecia. Şi nu am crezut. Am zis că nu, e imposibil să se petreacă aşa ceva. Dar mergând la graniţă, pentru prima dată ni s-a spus: „Tu treci, tu nu treci!". Până să rezolve Mihai cu actele acolo, m-am dus până la toaletă. Dar la toaletă erau alte persoane care se ocupau cu altceva, cu droguri, cu altele, şi nu trebuia să văd ce-am văzut eu în momentul acela... Nu trebuia să văd. Am motivat că n-am văzut nimic, dar ăia au zis: „Eşti nevastă de poliţai!". „Trebuie să-i luăm viaţa!" Au pus mâna pe mine şi m-au băgat într-o maşină, după aia în alta şi într-un camion mare, în care erau 46 de persoane - 6 femei şi 40 de bărbaţi, care treceau graniţa în Grecia ilegal. M-au dus prin munţii ăia, să mă omoare. M-au chinuit o săptămână.

Au început cu o lucrare demonică. Au făcut un cerc, s-au descălţat toţi, ca musulmanii, şi-au tăiat unghiile, au urinat acolo, într-o găleată. După aceea, urlau, voiau să îmi dea nume mie, şi mi-au dat un nume, ceva de musulman, nu-l mai reţin. Femeile lor făceau vrăji cu nişte lumânări negre şi cu nişte broaşte uscate. Aveau 40 de cordele, jumătate erau roşii, jumătate negre, cu capete aşa, cum e semnul de la curent, pentru pericol de moarte, cu un craniu şi cu două oase. Şi spuneau acolo să-mi dea mie nume. Au scobit pâine, miezul de la pâine, şi, pe coaja aceea de la pâine, au făcut iar craniul acela, şi aia voiau să mi-o dea mie, să mă spurce. Şi mi-au dat, dar eu, când am strigat la Domnul, am zis: „Doamne, Tu m-ai botezat cu numele Maria, să nu laşi, Doamne, să mă spurce oamenii ăştia!". Strigam cât puteam!

În timpul acela, a apărut aşa, din coaja aceea, o bucată de anafură, pe care scria Iisus Hristos NIKA, am văzut-o cu ochii mei. Şi urina aceea nu mai era urină, era agheasmă şi cu miros de busuioc atât de puternic, încât strigau: „Miroase a busuioc! Miroase a busuioc!» Mi-au dat să beau, m-au spurcat cu aia, cu forţa. Şi-n momentul când mi-au dat să beau, a început să miroase a busuioc, şi s-a făcut agheasmă pe gura mea! Agheasmă, agheasmă! Nu mai era urină, nimic, nici unghii, nimic! Agheasmă curată! Asta e prima minune pe care a facut-o Domnul cu mine!

Mi-a dat mie putere Domnul! Mi-a dat încredere că nu sunt singură. Şi-am zis: „Doamne, nu sunt nici mărturisită, nu sunt nici împărtăşită, ce fac eu acum, Doamne? Unde mă duc eu acum? Dacă mă omoară oamenii ăştia, Doamne, eu mor pentru Tine! Pentru Tine mor, Iisuse Hristoase!" Şi mi-a dat o forţă în mine şi o încredere că ceva o să iasă de acolo. Ei, au început! Nu le-a ieşit varianta asta. Unul a venit cu o cârpă şi cu un spray mare... Nu ştiu ce au vrut, ori să mă omoare direct ori să mă adoarmă şi să mă omoare mai uşor.

Altul zice: „Hai mai bine s-o ducem în şosea şi să trec cu un jeep peste ea! Şi n-o să se mai ştie nimic de ea!» Zis şi făcut! Mi-au luat papucii din picioare, mi-au luat geanta, mi-au luat tot. Ei, de-acum, am zis: „Doamne, numai Tu eşti şansa mea, numai Tu eşti!» Şi am început cu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule!» „Doamne, auzi rugăciunea mea!» - toate rugăciunile pe care le ştiam eu, şi cu „Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi. Doamne! Să nu mor pentru oamenii ăştia! Pentru Tine să mor! Dacă merită copiii ăştia ai mei şi sunt vrednică să le fiu mamă, şi dacă merit să fiu nevastă la omul acesta al meu, să mă aduci la dânşii! Să mă aduci întreagă la dânşii! Dacă nu, pentru Tine să mor, Doamne, Iisuse Hristoase!» Ei, vine grecul să mă scoată pe mine în stradă şi să treacă cu jeepul peste mine. Zice: „Eu mă urc în jeep şi voi, din spate" - mă duceau ca pe Domnul Iisus, bătută, chinuită, bătută cu bocancii de armată în cap.

Şi vine grecul, capul lor, care a vrut să mă omoare şi zice: „Trecem cu jeepul peste dânsa!" Mă duc toţi, legată; au început să mă lege cu bandă la picioare, la mâini, bandă la gură; aşa cum eram, cu blugii ăia şi cu o bluză mai largă la gât. Ei, când mi-au dat părul în faţă, să mă lege la gură, mi-au dat nişte pastile şi nişte prafuri dulci. Cred că erau şi droguri în acelea, cine ştie? Cineva nevăzut îmi tot spunea să le scuip, să le scuip, auzeam în capul meu: „Aruncă-le jos!» Le scuipam în bluza aceea largă a mea şi ei nu vedeau nimica. Şi mi-au dat nişte pastile mari de cianură, nişte pastile mari pe care le punem în apă şi sfârâie, ard. Ei, şi saliva sfârâia. Aceeaşi voce îmi spunea: „Scuipă-le! Scuipă-le!» Ei, cine-mi spunea mie: „Scuipă-le!»? A cui putere era aceea? Şi, la urmă, când să-mi lege banda aceea la gură, Cineva îmi pune o mână caldă aici, şi mi-a cuprins şi nasul şi gura, şi a trecut banda peste mâna aceea. Dacă nu era mâna aceea să-mi ţină gura mai liberă, nu puteam respira, muream!

Ei, când ţipam eu, răsunau munţii aceia. De unde aveam eu puterea aceea să strig: „Doamne, nu mă lăsa, Doamne, nu mă lăsa!» - de se fereau şi ei, şi nu ştiau cum să mă apuce? Dar au continuat. Mă băteau, mă băteau cu bocancii, curgea sânge peste tot, pe urechi, pe gură...

În stradă, când să treacă peste mine, vine o maşină dintr-o parte. Asta s-a întâmplat de trei ori la rând. Apoi m-au dus pe un drum de ţară, pe munte.

Pe drumul ăla, atâta m-au lovit şi m-au trântit jos, cu picioarele, îmi dădeau în cap, mă loveau, mă loveau... De la un timp, de la loviturile alea, de cât mă buşeau ei cu picioarele, cu bocancii ăia de armată, aparu un înveliş de protecţie ca un cazan în jurul capului meu - un cazan, pur şi simplu, un cazan!

Îl simţeam. Şi când ei loveau cu picioarele, băteau în cazanul ăla. Şi cred că simţeau şi ei asta. Ziceau: „Băi, asta are sfânt! Are sfânt, nu vrea să moară!» Mă înjurau, mă înjurau în toate felurile, mă făceau în toate felurile.

Au văzut că nu reuşesc să mă omoare aşa. Zice: „Măi, scoatem pistolul şi o terminăm!» Scoate pistolul, trage cu pistolul. Avea patru gloanţe - că le-am simţit cum le-a respins, cum au ricoşat gloanţele din cazanul ăla. De trei ori a tras, apoi şi a patra oară şi zice: „Nu mai avem gloanţe!» Şi zice: „Băi, asta are şapte vieţi, e ca mâţa! Ca nu ştiu ce!» îmi spuneau tot felul de vorbe, de înjurături. îmi spuneau, şi eu ziceam: „Doamne, să nu mă laşi! Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi! Dacă mor, pentru Tine, Doamne, să mor!».

La un moment dat apăru Maica Domnului cu un baston de foc. A făcut o lumină de au căzut toţi jos de la lumina aceea. De mânuţă cu Domnul Iisus Hristos, micuţ, îmbrăcat în alb.

Am simţit pe faţă mâna caldă a Maicii Domnului, care mă ţinea şi la gură. La un moment dat, ei au zis: „Măi, mai încercăm ultima şansă. Dacă nu ne iese nici de data asta... O aruncăm!» - că era şi o prăpastie acolo. Ei, şi au început iar să mă lovească. Eu, protecţia la cap, tot o aveam. Mă loveau degeaba.

La un moment dat, din loviturile acelea, două porţi mari, metalice, aşa, se deschid, şi iese un cal alb, nechezând, şi cu un militar deasupra, pe calul ăla. Şi tot aşa, cu un baston de foc, i-a pus pe toţi jos, cu foc, şi a trecut Sfântul Gheorghe cu calul acela peste dânşii. Au început a ţipa, a urla, şi au zis: „Nu putem s-o omorâm" şi m-au aruncat în prăpastie.

Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine - urc sau cobor... Am zis: „Doamne, unde mă urc? În cer? Sau cobor?» Am ajuns ca o pană jos, era apă, stânci foarte mari. Am ajuns în apă cu mâinile legate la spate. în momentul acela am putut să-mi dezleg banda aceea de la mâini, să-mi fac cruce şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu.

N-am păţit nimic la cap. Am zis: „Doamne, ajută-mă să-mi amintesc ceva acum!» Că acolo unde am căzut erau stânci, era apă peste tot. Dacă aş fi căzut puţin mai încolo, mă înecam, mă lua apa.

Voiam să dorm, era zăpadă, am îngheţat, mâinile mele erau degerate, picioarele erau îngheţate. Tălpile mele erau umflate cât o palmă, înghetate... Cum era zăpadă pe munţi, a scăzut temperatura corpului. Eram îngheţată, hainele erau ude, erau sticlă pe mine! Şi voiam să mă culc un pic, voiam să adorm, după o săptămână de chin, bătută, schingiuită, nemâncată, fără apă! Cu hrană cerească am trăit în zilele acelea!

Şi, când mă culcam jos să adorm un pic, cineva ţipa la mine să nu dorm, că mor! Să nu dorm, că mor! Şi toată noaptea am mers, am mers prin munţi.

Ce gândeam eu atunci, că nu mai aveai timp de alte gânduri, decât de Hristos şi de Maica Domnului şi altceva, nimic. Lupii au venit până lângă mine; şacalii ăia care sunt pe munţi... A fost puterea lui Dumnezeu că nu m-au atins. Când am ajuns sus, mă aştepta un grup de câini, vreo 13-14, care puteau să mă mănânce, dar au început să-mi lingă picioarele... În drum era un grup de vaci. Le-am făcut cruce şi am muls puţin lapte. Sus, dau peste ciobani.

Când a venit poliţia şi a văzut ce picioare aveam, umflate şi cu spini într-însele... Când m-au dus la spital, nu mai ştiau doctorii şi cu asistentele cum să-mi scoată spinii ăia din picioare.

Am stat o lună de zile în spital, dar mi-am pierdut vederea, mi-am pierdut auzul. Mă durea tare în vârful capului.

Am mers 1a medic şi medicul a spus că o să-mi pierd auzul şi la urechea cealaltă. Mi-am pierdut auzul şi vederea.

Zăream foarte puţin şi copiii îmi citeau o carte despre Sfântul Nectarie şi eu plângeam... Şi am zis: „Dacă îmi este de folos, să ajung şi eu la tine, Sfinte Nectarie!» Şi aşa am ajuns în Eghina, la Sfântul Nectarie, şi m-am rugat lui din toate puterile. M-am dus acolo, la mormântul lui, şi mi s-au lipit mâinile de marmură. Trăgea lumea de mâinile mele, dar nu se dezlipeau. Simţeam că sfântul vrea ceva de la mine şi nu ştiam cum să interpretez asta, cum să procedez.

Da, simţeam aici ceva foarte... Ei, şi s-a lipit urechea, cum stăteam în genunchi lângă mormântul sfântului, acolo, mi s-a lipit capul de mormântul lui. În momentul respectiv, nu mai puteam să mai port capul nici într-o parte, nici în alta, şi Sfântul Nectarie a început să tragă ceva din cap de la mine. Trăgea, tăia! Forfecuţă, pensă, auzeam în cap la mine. Pensă, cum opera. Sfântul a operat în cap la mine. Operaţie fără bani. Sfântul a lucrat fără bani. După aceea, am simţit o căldură, o energie puternică la ochi, după aceea la urechi, a terminat operaţia - nu ştiu, poate am stat o fracţiune de secundă acolo.

M-am ridicat, plângeam, plângeam de mulţumire, că am ajuns la sfânt, acolo. Că atât am trăit eu şi mi-am dorit atât de mult, încât simţeam că am ajuns în cer, pentru că ajunsesem în Eghina. Ei, şi după aia am simţit o mângâiere şi a început să dea drumul la auz. Simţeam ceva, simţeam că e mai bine! Apoi am mers şi m-am spovedit.

După ce am simţit că m-a operat Sfântul Nectarie, am mers atunci la părintele Panaghiotis, bătrânul, că sfântul mi-a dat de înţeles să merg să mă spovedesc. Aşa am simţit eu acolo. Am mers şi m-am mărturisit la bătrânul Panaghiotis de la Eghina. Şi mi-a spus: „Ştiţi cât vă iubeşte sfântul pe voi, românii?». Am zis că ştiu, ştiu că mă iubeşte, că mari minuni a făcut cu mine...

toaca.md